Vocația

Omul s- a născut binecuvântat cu un anume tip de coloană vertebrală, în sensul în care aceasta poate fi îndreptată. Copilul învață să se ridice și să meargă. În funcție de sus ceea ce este obligat să învețe, sau primește ceea ce i se oferă, urmează alegerea.

Un om echilibrat se unduiește ușor și sigur prin lume, cu capul la nivelul lui, privind tot înainte. Un altul privește de sus în jos întreaga ființare, iar celălalt își fixează privirea în pământ, trăgând cu ochiul înfricoșat spre cer, de parcă toate necazurile vin ”de sus”.

Credințe adânc înrădăcinate, condiționări izvorâte din neștiință care duc la false așteptări. Fiecare este judecătorul tuturor, așteptând ”dreptatea” de la alții.

Poți alege vocația verticalității, care este nativă, drumul este creat special pentru tine. Sau te poți recrea, devenind un adevărat purtător al vocației suferinței; pare atât de dulce și confortabil pentru unii să se bălăcească în ceața spre nicăieri, în umbră, continuând la nesfârșit să- și modeleze frica, să rămână blocați în gânduri trecute care nu sunt ale lor.

Trăim în secolul cotcodăcelii. Consumăm energie încercând să explicăm ceea ce a fost deja explicat. Este secolul lipsei acțiunii. Există atâtea păreri (marea majoritate contradictorii, desigur singurele care reflectă adevărul absolut) încât omul rămâne blocat la răscruce de drumuri.

Singura acțiune originală rămâne modul în care alegi să- ți folosești darurile primite la naștere. Poți merge la 1000 de biserici, temple, guruși, maeștri și phd în ”dezvoltare personală”; nimeni nu poate ”dezvolta” persoana ta.

Singura cale pentru om este echilibrul interior, care se obține prin disciplină inflexibilă. Este cel mai ușor de realizat tocmai pentru că omul se naște astfel.Desigur el vrea să complice situația, vrea mai mult, obținând din ce în ce mai puțin. Poate fi primul pas spre o sinucidere lentă, sau primul pas în viață.

Dar ce știu eu? Nu este absurd să naști un copil pentru a- l încărca de datorii? Nu este oare aceasta inconștienta moștenire pe care o purtăn cu toții? După matriarhat- patriarhat, primul trib, primul război ș.a.m.d. omul se adâncește în mocirla datoriei strămoșești, se desparte de el însuși disipându- se în îndatoririle celorlalți.

Toți așteaptă soluții: să fie deja încercate, dar să fie originale? Absurdul unei siguranțe care nu există, tocmai pentru că este căutată în exterior. O umbrelă te apără de câtiva stropi de ploaie, la fel ca o clădire, o mașină sau un pod. Așa cum ploaia se oprește și va ploua din nou cândva, are nevoie și omul de o renaștere continuă pe care să o accepte fără umbrelă. Adevărul este chiar în fața ta, te privește cu blăndețe și așteaptă să- l privești și tu cu aceeași bucurie și sinceritate. Cât poate fi de greu?

Ne lăsăm asurziți de părerile urlate și repetate la infinit. Toți sunt specialiști! Trăim într- un ”vortex” al informațiilor inutile, când , de fapt, informația corectă se află în interior și așteaptă răbdătoare să fie conștietizată. De parcă am fi surzi, toată lumea urlă.

Viața necesită alegerea, acțiunea în sensul ei, continuitatea și acceptarea responsabilității. Atât cât voi munci pentru mine, în interiorul meu, atât voi primi. Este cel mai cinstit schimb, cea mai onorabilă răsplată.

Restul sunt vorbe fără sens!

Vocația omului este fericirea!